Boli determinate de poluarea apei

Sunt considerate ca fiind determinate sau favorizate de compoziţia chimică a apei. În apa potabilă pot fi prezente următoarele substanţe chimice care au ca sursă compoziţia naturală a apei şi/sau din poluarea accidentală a râurilor, lacurilor şi a pânzei freatice.

 

Substanţele chimice anorganice şi influenţa lor asupra sănătăţii.

Aluminiu - concentraţia maximă admisă este de 0,2mg/l apă. În concentraţii mai mari este posibilă acţiunea negativă asupra celulelor nervoase din ţesutul cerebral.

Arsen - concentraţia maximă admisă este de 0,01mg/l apă. Prezenţa sa în apă este posibilă din cauza deşeurilor din industria farmaceutică şi industria vopselelor sau din utilizarea pesticidelor. Este cancerigen. Intoxicaţia acută duce la modificări ale sistemului nervos central, organelor digestive şi respiratorii.

Ionul cian (CN) - apare ca rezultat al deşeurilor industriale din apele reziduale. Este foarte toxic. Concentraţia maximă admisă în apa potabilă este de 0,05mg/l. Prezenţa acestui ion în apă determină disfuncţii ale glandei tiroide, tulburări ale sistemului nervos şi ale organelor digestive.

Fluor - valoarea maximă a fluorurilor în apa de băut este de 1,2mg/l. Concentraţii mai mari (peste 2mg/l) pot conduce la fluoroza oaselor, în special a dinţilor, cu modificări sensibile ale calităţii smalţului (pete). La concentraţii de peste 6mg/l se poate produce deces.

Plumb - concentraţia maximă admisă este de 0,01mg/l. Plumbul este toxic pentru sistemul nervos. Otrăvirea cronică cu plumb poate cauza dureri de cap, nelinişte, slăbiciune de durată, probleme cu memoria, crampe intestinale, insomnie, impotenţă şi afecţiuni ale rinichilor. Plumbul este periculos mai ales pentru sugari şi copii mici deoarece sistemul lor nervos nu este dezvoltat complet. Pe lângă simptomele otrăvirii cronice caracteristice adulţilor, otrăvirea cu plumb la copii poate să le diminueze nivelul de inteligenţă, să cauzeze hiperactivitate şi să le afecteze capacitatea de concentrare. Este o substanţă extrem de toxică şi cancerigenă din cauza efectului de bioacumulare.

Mercur - concentraţia maximă admisă în apa potabilă este de 0,001mg/l. În concentraţii mai mari lezează sistemul nervos şi ţesutul cerebral, afectează muşchii inimii, produce modificări în rinichi şi canalele renale, provoacă modificări la nivelul pielii şi căderea părului.

Cadmiu - concentraţia maximă admisă este de 0,005mg/l apă. Este o substanţă cancerigenă; se acumulează în rinichi. Timpul de înjumătăţire biologică este între 10 şi 35 ani. Determină simptome clasice de îmbolnăvire a rinichilor, iar în urină sunt prezente albumina şi glucoza.

Fierul - este omniprezent în sol şi în roci, de aceea, cantitatea de fier care poate fi găsită în apa potabilă, poate fi de origine naturală. Adeseori, ţevile sunt confecţionate din fier acoperit cu un strat de zinc. Învelişul corodat al ţevilor de fier poate, de asemenea, contribui la apariţia fierului în apa potabilă. Ca urmare, în multe ţări este interzisă folosirea fierului, neacoperit cu zinc, pentru confecţionarea ţevilor pentru apă. Apele subterane conţin o cantitate de fier de până la 1mg fier /litru. Nivelul concentraţiei de fier în apele de suprafaţă se încadrează de obicei între 0,001 şi 10mg/litru.

Prezenţa fierului în apă nu se presupune a fi toxică sau periculoasă, însă, cu toate acestea, este recomandabil ca nivelul acceptat de fier în apa potabilă să fie între 0,15-0,2mg/litru. Dacă nivelul fierului în apa potabilă este mai mare de 0,2mg/litru, acesta poate cauza următoarele probleme consumatorilor:

• poate schimba semnificativ gustul apei;
• poate schimba drastic culoarea apei;
• face ţevile mai corozive şi strică robinetele.

Doar în doze mari, fierul poate reprezenta un pericol pentru sănătate, putând fi chiar otrăvitor. Primele simptome ale unei intoxicaţii cu fier sunt de regulă durerile stomacale. Dacă nivelul fierului în apa potabilă este prea mare, acesta poate cauza stări de vomă, diaree sau chiar afecţiuni intestinale.

Azotul este prezent în apa potabilă cel mai frecvent sub forma următoarelor substanţe:

• Amoniacul - rezultă din degradarea incompletă a substantelor organice ce conţin azot, sau poate proveni deasemenea din sol şi influenţează negativ mirosul şi gustul apei.
• 
  Nitriţii - provin din oxidarea incompletă a amoniacului în prezenţa bacteriilor nitrificatoare sau din nitraţi în anumite condiţii: fie înaintea consumului (reducere în fântâni), fie în organism (în tubul digestiv), dar şi în rezervoare şi ţevi zincate unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi generând o toxicitate secundară a nitraţilor. Cantitatea maximă în apă admisă în UE este de 0,5mg/l.
   
• Nitraţii - prezenţa concomitentă a amoniacului şi nitraţilor ne arată o poluare continuă şi o dezinfecţie necorespunzătoare. Cantităţi mici de nitraţi pot fi regăsite aproape în toate apele.

Nitraţii provind din urmatoarele surse de poluare:

• ingrăşăminte folosite în cantităţi foarte mari în agricultura intensivă;
• pesticide cu azot;
• locuri de depozitare a îngrăşămintelor deteriorate sau construite prea aproape de fântânile particulare.

Chiar dacă o cantitate suplimentară de nitraţi nu ajunge în pământ, va trece destul de mult timp până când conţinutul de nitraţi din apă deja existent se va degrada.
În apele de suprafaţă, concentraţiile de nitraţi se pot încadra între 0 si 8 mg/l, iar în apele foarte poluate pot ajunge pâna la 50-150 mg/l sau chiar mai mult. În 1988, 36% dintre fântânile din România aveau concentraţia de nitraţi de peste 45 mg/l.

 

În cadrul Uniunii Europene, valoarea pragului pentru nitraţi în apa potabilă este de 50 mg/l. Mulţi medici consideră chiar şi această valoare prea ridicată, mai ales pentru sugari şi copiii mici şi recomandă o limită maximă de 25 mg nitraţi la 1 litru de apă.

În corp, nitraţii sunt transformaţi în nitriţi. Nitriţii sunt periculoşi pentru copiii mici şi pentru sugari chiar şi în cantităţi mai mici decât limita admisă, oxidând hemoglobina care este responsabilă pentru captarea oxigenului. Oxidarea hemoglobinei poate duce la apariţia methemoglobinemiei. Organismul copiilor mici nu poate degrada methemoglobina destul de repede, cea ce înseamnă o oxigenare insuficientă. Otrăvirea poate avea drept simptome albăstrirea buzelor, mâinilor şi picioarelor, dureri de cap, dificultăţi de respiraţie, chiar şi sufocare în cazurile cele mai grave. Afecţiunea se manifestă cu precădere la copiii mici în primul an de viaţă, iar în cazul celor cu vârsta de până la 3 luni poate fi fatală.

Ţara noastră are o frecvenţă ridicată a methemoglobinemiei, cu mortalitate semnificativă. Între 1984–1995 s-au înregistrat 2346 de cazuri la copii sub 1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult subestimată din cauza dificultăţii diagnosticării.

Demn de remarcat este că intoxicaţia cronică cu nitraţi, în general fără forme clinice, se răsfrânge puternic asupra organismului infantil, influenţând dezvoltarea fizică atât ponderală, cât şi staturală şi scăzând în acelaşi timp rezistenţa organismului la diferitele agresiuni biologice din mediu (infecţii digestive, respiratorii etc.).Pe lângă aceasta, împreună cu unele alimente, nitraţii formează nitrozamina cancerigenă.

 

Metale grele radioactive

Sunt rezultatul diverselor activităţi industriale (energie nucleară, extracţia minereurilor radioactive), utilizări medicale ale materialelor radioactive sau erupţiile nucleare.

Conduc în mod inevitabil la acumularea radionuclizilor în atmosferă şi implicit în ape. Cele mai periculoase elemente radioactive sunt: uraniu, radon, strontiu care determină în organism modificări deosebit de puternice ca urmare a afectării nucleului celulelor.

Cele mai sensibile sunt limfocitele şi celulele mucoaselor, endoteliilor (pereţii interiori ai vaselor), pielii, muşchilor şi ţesutului nervos. Din cauza acţiunii radionuclizilor apar stări de moleşeală, somnolenţă, nervozitate, lipsa apetitului şi senzaţii de vomă. De asemenea, apar şi modificări hematologice: scăderea numărului de limfocite şi eritrocite, provocând anemie, o scădere a imunităţii şi instalarea simptomelor leucemiei.

 

Substanţele chimice organice din apa de băut şi influenţa lor asupra sănătăţii

Apa potabilă poate fi poluată cu o mare diversitate de substanţe chimice organice care influenţează negativ organismul omului. Se pot menţiona: hidrocarburi aromate în primul rând benzenul, hidrocarburi policiclice aromate benzpiren, derivaţi cloruraţi, acrilamida etc.

 

Poluanţii organici din apă sunt de o foarte mare diversitate, în concordanţă cu numărul mare de substanţe sintetizate de industria actuală (peste 100.000 de substanţe se comercializează, dintre care doar 3.500 sunt studiate). Există şi compuşi organici naturali toxici, cum sunt toxinele cianobacteriilor (hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc.) care au fost găsite chiar şi în conducte de alimentare cu apă potabilă.

Compuşii chimici de sinteză apar în apele de suprafaţă şi pot fi puţin sau deloc eliminaţi în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în reţelele de alimentare a populaţiei. În România, situaţia este îngrijorătoare:

• în oraşele de la Dunăre 86% din probele de apă de reţea indică depăşiri ale concentraţiei maxime admise la insecticide organoclorurate.
• în 64% dintre fântâni sunt depăşite concentraţiile maxime admise pentru insecticide organoclorurate, iar în 73% dintre cazuri sunt depăşite concentraţiile de erbicide tiazinice.

Benzenul – este o hidrocarbură cancerigenă. Provoacă modificări hematologice, incusiv leucemie. Are şi proprietăţi mutagene.

Clorura de vinil – este un derivat clorurat cu cea mai mică concentraţie admisă. Este un compus puternic cancerigen, cele mai expuse organe fiind: ficatul, creierul, plămânii sau ganglionii limfatici.

Dicloretan – este un compus extrem de toxic, cancerigen şi mutagen. Este şi cel mai periculos pentru sănătate.

Detergenţii – sunt substanţe tensioactive care ajung în apă numai prin poluare. Structura moleculară este formată din două grupări: o grupare hidrofilă şi alta hidrofobă. După felul cum disociază în apă, detergenţii pot fi: anionici, cationici sau neionici. Detergenţii anionici şi cationici nu sunt biodegradabili şi ca urmare au acţiune poluantă puternică.

Detergenţii sunt foarte persistenţi, afectează proprietăţile organoleptice, produc spumare îngreunând oxigenarea şi prelucrarea apei. Diverse cercetări efectuate pe animale de laborator au arătat că prin modificarea tensiunii superficiale, detergenţii pot favoriza acţiunea nocivă a unor substanţe toxice, înlesnind absorbţia acestora prin mucoase.

Fenoli - în cea mai mare parte din poluarea industrială ca şi din descompunerea substanţelor vegetale. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul apei chiar la concentraţii infime de 1:20.000.000!

Produsele petroliere - au în general densitate mai mică decât a apei şi plutesc la suprafaţa ei, formând membrane plutitoare, împiedicând oxigenarea apei. Cercetătorii atribuie substanţelor petroliere din apă un rol mutagen şi cancerigen. În prezenţa acestor substanţe în apele poluate se dezvoltă şi o floră microbiană specifică.